Expoziția “Pentru o istorie a simbolurilor: tatuajul în România” este realizată în parteneriat cu Institutul Medico Legal “Mina Minovici” și aduce în premieră în fața publicului, colecția didactică de tatuaje realizată de dr. Nicolae Minovici încă de la finalul secolului al XIX-lea.

“Moda tatuajelor în societatea românească o putem considera prezentă încă din timpul culturilor neolitice dar în evul mediu tatuajul era întâlnit numai la nivelul păturilor superioare (element cultural preluat prin filieră orientală) și probabil la o serie de personaje mai extravagante precum Petru Cercel (1583-1585, domnitor al Țării Românești) sau Gratiani Gaspar (1619-1620, domnitor al Moldovei). Odată cu modernitatea, moda tatuajelor s-a răspândit în toate structurile sociale, cu precădere cele urbane”, afirmă Adrian Majuru, directorul muzeului.

”Tatuajele cu simbolurile lor variate se întâlnesc de la delincvenți la înalta societate. Din perspectivă sociologică și psihologică — repere cu o puternică consistență imaginară și mentală, simbolurile tatuate subliniază și unele particularități ale personalității individuale. Din perspectiva istoriei cotidianului urban modern, impactul modernizării accentuate și rapide în care indivizii sunt asaltați de probleme, multe dintre simbolurile tatuate au reprezentat fie o formă de protest față de o lume greu de suportat, fie o modalitate de afișare sau afiliere de grup, de comunitate sau minoritate sexuală”, mai spune Majuru.

Potrivit acestuia, în spațiul românesc modern, prima sinteză a problematicii tatuajelor nu aparține unui istoric, ci medicului legist Nicolae Minovici. Acesta a publicat în anul 1898 lucrarea Tatuajurile în România, care a fost teza sa de licență, încă de referință pentru medicina românească și ar trebui să fie la fel și pentru istoriografie.

“După 1850, societatea bucureșteană a cunoscut întreaga varietate a structurii sociale pe care cotidianul modern l-a construit; o clasă mijlocie de liberi profesioniști, țărani cu un venit consistent, arendași și cămătari etc, o societate “înaltă” cu frontiere flexibile în ciuda resentimentelor față de noii îmbogățiți apoi o societate marginală foarte variată etnic, confesional, profesional, și care era pe cale a se urbaniza. Unul dintre elementele comune — ce poate fi definit ca o particularitate a personalității intime, element ce nu era afișat în spațiul public decât arareori — a fost tatuajul, cu întreaga sa simbolistică, deosebit de variată la rândul ei. Una dintre numeroasele cauze privind tatuajul este legat de voluptate. Anumite simboluri obscene sau mai puțin dar cu trimitere către un tip oarecare de excitație, nu neapărat cu finalitate sexuală au avut un rol determinant, adaugă directorul muzeului.

Ernest Borneman în Dizionario dell’ Erotismo (1988) afirmă faptul că “practica tatuajului are adesea motivații erotice și de aceea recurge la o tematică sexuală atât în culturile de nivel etnologic cât și în cele evoluate. La anumite populații din Oceania numai fetele care au un tatuaj pot încheia un contract matrimonial. În Occident, tatuajul cu subiecte erotice sau obscene a fost și este foarte răspândit”.

“După cât se pare, moda tatuajelor nu intra printre obiceiurile poporului român, fiind așadar adusă de străini, și reprezentând unul dintre numeroasele tipuri de aculturație pe care societatea urbană și suburbană românească le-a preluat din modelele similare europene. În trăsăturile esențiale, fenomenul care se petrece cu 1990 este similar deși numărul românilor care cunosc arta tatuajului este simțitor mai mare față de 1898. În România, până la Revoluția din decembrie 1989, tatuajele nu aveau decât funcția de identificare a apartenenței la un grup și/sau pe aceea de marcaj cu semnificații strict personale: «Gigi», «Lola», o inimă străpunsă de săgeată, o ancoră, o floare. Tatuajele au devenit o adevărată modă de-abia în zilele noastre, fiind preluate ca fenomen de masă din Occident, unde moda «tattoo» este pe cale să apună”, mai arată Majuru.

Nicolae Minovici (1868-1941) a fost al doilea director al Morgii din București, după fratele său dr. Mina Minovici, care a fost ctitorul institutului. Altfel, Nicolae a mai înființat Societatea “Salvarea” (1906), astăzi Ambulanța București-Ilfov, apoi primul spital de urgență din București (1937) și primul muzeu de artă națională românească (1906), astăzi Muzeul de artă populară “dr. Nicolae Minovici”, donat Comunei Bucurescilor în anul 1937.

Vernisajul expoziției va avea loc miercuri, la ora 13.00, la Palatul Suțu, sediul Muzeului Municipiului București. Expoziția va fi deschisă până pe 30 aprilie 2015.

Istoria tatuajului în România, prezentată într-o expoziție la Muzeul Municipiului București