Muzeul Municipiului București găzduiește până pe 19 aprilie expoziția “Serbări pascale urbane – imagini de arhivă și colecție”, o expoziție în aer liber amplasată pe gardul instituţiei.

“Cea mai frumoasă sărbătoare a primăverii este Învierea Domnului. O sărbătoare trăită în fel și chip, în decursul timpului. Dacă satul păstrează tradiția așa cum o știm de cel puțin câteva ori în viață, orașul a adus câteva mici schimbări. Desigur, în orașele și târgurile noastre, periferiile erau în mare parte vetre sătești, care s-au modernizat cu încetul. Dar până și orășenii iubitori de modernitate și confort au păstrat obiceiul de a ieși la iarbă verde primăvara și în mod special de Paște. Ieșeau însoțiți de un taraf de lăutari în grădini sezoniere improvizate, pentru a petrece, a mânca și a ciocni ouă roșii”, afirmă reprezentanţii muzeului.

Potrivit acestora, în București astfel de grădini au fost numeroase în evul mediu până târziu în secolul al XIX-lea: gradina Bellu devenită ulterior cimitirul de azi, grădina Belvedere care începea pe Podul de Pământ — azi Calea Plevnei și se întindea până în zona Gării de Nord de azi sau pe dealul Spirii, unde se ținea târg și iarmaroc, ca să nu mai vorbim de vestitul târg al Moșilor, care începea în martie.

“Foarte gustată era și grădina Heliad aflată în vecinătatea Târgului de Moși, astăzi împrejurimile Halelor Obor. Grădina lui Heliad se întindea dincolo de târg iar pe întinderea ei se încropeau umbrare pentru cârciumi, pentru locuri de joc și variate scamatorii. Grădina înconjura în interbelic ruinele casei unde Heliade Rădulescu îl găzduise pe Gheorghe Lazăr. Grădina lui Heliad dispare și ea treptat în urma sistematizărilor care cuprind orașul după 1930. Mai către est, la bariera estică orașului numită și Vergului, se afla grădina Ivașcu unde se ciocneau ouă de Paște, se mânca pastramă friptă la grătar și se bea vin din oală nouă de pământ. Spațiul ei s-a nămolit în case și străzi desfundate încă din anii primului război mondial”, mai afirmă sursa citată.

“În anii interbelici mai era păstrat obiceiul de a sărbători Paștele în grădina Cișmigiului «invadată» în toate zilele de sărbătoare de slujitorimea orașului: menajere, slujnicuțe și drăguții lor, orășeni de mahala, ce petreceau până târziu în noapte și lăsau în urma lor coji de ouă roșii și mult gunoi menajer. Se făceau vizite iar nașul aduna în jurul său finii și cumetrii până la al treilea rang. Petreceau adesea și în grădina casei iar cadourile erau pentru toată lumea. După Crăciun, Paștele era cea mai mare bucurie a copiilor. Era sărbătoarea dulciurilor și a hainelor noi. Mai rar jucării, care erau apanajul Crăciunului. De Paște, tradiția cerea să fi îmbrăcat cu haine noi pentru a intra curat sufleteşte și trupește în noul an odată cu împlinirea primăverii prin sărbătoarea Pascală. Mai era apoi obiceiul, păstrat și printre orășenii de azi, ca să stingă orice supărare din jurul lor, mai ales copii încercau să-i îmbune pe părinți pentru a ierta supărările vechiului an. Și apoi, mai era uitata sărbătoare a bătutului halviței. Aceasta se întâmpla de Lăsata Secului când se bătea halvița, care atunci se făcea în casă. Era și o mare bucurie pentru copii. Mergeau toți finii la nași cu tort, cu felurite daruri iar nașul făcea masă mare. Pentru copii se atârna o bucată mare de halviță cu sfoară de tocul ușii. Și în timp ce se pendula halvița, copii, având mâinile legate la spate, trebuiau s-o prindă cu gura. Acela care o prindea, care reușea să o țină cu gura, a lui era halvița. Fie o mânca singur, fie o împărțea cu alții. Nașul spărgea apoi o bucată mare de halviță cu toporișca; era foarte tare nu precum nuga de azi. Avea stafide și nuci în ea. Ultimii cincizeci de ani au schimbat multe în viața noastră. Dar au rămas bucuria de a fi alături de cei dragi fiecăruia, dorința de a privii cu îngăduință în jur, de a căuta împăcarea și de a ierta celorlalți greșelile, măcar o singură dată pe an, de Învierea Domnului”, mai arată reprezentanţii muzeului.

“Serbări pascale urbane“, o expoziție în aer liber la Muzeul Municipiului Bucureşti