ileana-vulpescu-noi-doamna-doctor-cand-o-sa-murim“Toţi avem iluzii şi le pierdem, dar continuăm să trăim, dacă nu de plăcere, din datorie faţă de copii, de părinţi. Mama mea spune că o mamă nici în mormânt n-are linişte. La fraza asta Vera a izbucnit în lacrimi, cu-o bănuială de suspin. Semn bun, fiindcă plânsul înseamnă participare la viaţă. Am lăsat-o să plângă, să se uşureze. Am luat-o de mână, fără niciun cuvânt, ca să simtă că doctorul de lângă ea este şi el om.”

„Noi, doamnă doctor, când o să murim?” este o carte pe care, când o citeşti, simţi nevoia să o pui din când în când deoparte. Deşi nu îţi poţi găsi cu precizie locul printre personaje, Ileana Vulpescu nu încetează să închidă în ele, cu fiecare întorsătură a destinului, părţi din sufletul tău. Trăieşti prin munca ta, crezând că aşa vei face colţul tău de lume mai bun, ca Antonina, pleci capul şi hotărăşti că nu meriţi atâta dragoste, precum Mioara, te muţi în altă ţară ca să-ţi sugrumi pasiunea împreună cu Doru sau iubeşti o viaţă fără să ceri nimic, ca Mircea.

De fapt, nu este o carte despre oameni. Ci una despre stări, despre senzaţii, despre un soi de „suflet universal” uman. Nu citeşti nimic nou, nimic din ce n-ai trăit deja, doar că…aranjate cu măiestrie, negru pe alb, cuvintele se transformă într-o oglindă lustruită, în care nu eşti mereu pregătit să priveşti. “Sunt momente în viaţă când oamenilor li se pare că altcineva le-a trăit trecutul.”

Despre iubire. “Iubirile reale, în sensul împărtăşirii şi-al consumării lor, au dezavantajul ca să nu zicem darul de a ucide tot ce este imaginar, deci mai valoros şi neperisabil în iubire. […] La prima tinereţe cred că iubeşti mai mult dragostea decât obiectul ei. […] La maturitate îţi ajunge să iubeşti; important, mult mai important e să dai decât să primeşti. Înţelegi că nu poţi avea totul deodată.”

Despre dezamăgire. “Dezamăgirea ca şi insomnia sunt răi sfetnici. Te-ndeamnă la acţiuni pe care în stare normală nu le-ai face şi pe care le regreţi o viaţă. […] “Nimeni nu te poate înşela, te înşeli tu asupra celorlalţi”, parcă spusese Goethe. Toată viaţa e o păcăleala, de ce să intervin eu în păcăleala altora, mai ales că tuturor ne place să fim păcăliţi, dar păcăliţi frumos, cu efort de imaginaţie, artistic cât de cât.”

Despre singurătate. “Pe lumea asta, ori ai capacitatea de a tolera defectele, ori rămâi singur. Totul depinde, în cele din urmă, de felul cum reuşeşti să-mpaci iluziile cu dezamăgirea. Dacă reuşeşti să le acorzi cantitate egală, eşti persoană sociabilă, dacă nu, te-nscrii la singuratici.”

Despre trădare. “Mi-am depus toţi banii la o bancă falimentară. […] Capitalul sufletesc şi cel bănesc se aseamănă? Se aseamănă! Acelaşi gol în creier şi durere-n capul pieptului când pierzi. Pierzi mai mult decât capitalul, pierzi încrederea în oameni.”

Despre durere. “Durerea n-o poate stinge nicio prezenţă, dar împărtăşită de fiinţe apropiate, în jurul ei se creează un halou de căldură umană, care-i dă celui nefericit sentimentul că nu e singur pe lume.”

Despre dor. “Îi cuprinsese pe amândoi un dor de uitare definitivă, dorul după un nor care să-i ducă într-o lume fără amintiri, unde să nu ai ce să ierţi, de ce să fii iertat şi nici să te ierţi pe tine însuţi. O lume fără regrete, fără remuşcări.”

Despre supravieţuire. “Iubirea, cu tot modul ei posesiv, te-mbunătăţeşte ca om, îţi picură-n suflet generozitate… Mi-a scos definitiv sufletul din mediocritate.”

Trecem poveştile prin filtrul subiectiv al sufletului nostru. Le vrem mai reuşite decât viaţa, mai împlinite, mai drepte, ne revoltăm şi cerem explicaţii, ba chiar ne dorim puterea de a schimba totul, chiar dacă înţelegem prea bine de ce lucrurile stau aşa şi nu altfel. “Pe lume sunt întrebări care nu se pun şi răspunsuri mute.”

Singurul răspuns concret aflat este cel pe care-l primeşte şi băiatul autist, cel care nu ţipa de durere ca să n-o supere pe doamna doctor: nu murim fiindcă, deocamdată, nu sunt locuri şi pentru noi. Ne rămâne să supravieţuim, să iubim, să fim dezamăgiţi sau trădaţi, să ne simţim uneori singuri şi să ne fie, pe alocuri, dor. Pentru ca atunci când locurile de dincolo nu vor mai fi toate ocupate, să contrazicem, prin tot ce-am trăit, citatul preferat al Antoninei: “Am comis cel mai grav dintre păcatele pe care le comite un om: n-am fost fericit.” (Borges)

(Ileana Vulpescu  -„Noi, doamnă doctor, când o să murim?”, editura Tempus, 2012)

Noi, doamnă doctor, când o să murim?

| Carte, Evenimente |