adina-popescu„Visele nu au vârstă. Sunt aceleaşi şi când ai 12 ani, şi când ai 35”, scrie Adina Popescu în cartea ei. „Povestiri de pe Calea Moşilor” este, cumva, o reîntoarcere la inocenţă. Taman la perioada ocrotită, fericită, în care erai destul de mic încât să poţi visa până la stele şi un pic dincolo de ele.

Poveştile ei sunt poveştile noastre. Am aceeaşi vârstă cu Adina şi, chiar dacă am crescut într-un orăşel din provincie, pot jura că am ascultat în acelaşi timp cu ea plăcile cu „Crăiasa zăpezii”, Farizada şi Alis, am costumat păpuşi „gen Barbie”, am băgat viteză pe rotilele care trebuiau unse de taţi şi se legau cu curele de piele şi am cărat „Legendele Olimpului” în rucsacul de excursie. Am câştigat şi eu o medalie la Campionatul Mondial de Gimnastică din Spatele Blocului şi m-am chinuit la cursurile de balet (battement tendu!), în timp ce visam la cele de aeromodelism (ca în „Racheta albă”, pământ printre steleee). Am jucat „Ţările” (eram mereu Elveţia, pentru că acolo a trăit Heidi), „Sus-jos”, am colecţionat timbre (în special neştampilate, nefilate şi coliţe) şi, ceva mai mare fiind, după ce am recitit „Cireşarii”, am încercat cu disperare să-mi fac un „grup secret” şi să găsim o hartă, un tunel, ceva de explorat.

Povestirile Adinei Popescu se opresc la sfârşitul şcolii generale, când aproape toate fetele, depeşare declarate, ascultau în secret albumul „Metallica ’91” (dat cu forţa de vreun roacher) şi s-ar fi dus la banchet în bocancii cu ţinte, dacă nu le-ar fi oprit mamele. Dar eu tare aş fi vrut să nu se termine cartea. Să aflu dacă, ajunsă la liceu, Adina a întalnit, aşa cum spera atunci, un băiat cu ochi „imposibil de albaştri”, care s-o observe şi să-i zâmbească. Ca să mă conving, încă o dată, că visele nu au vârstă.

„Am şi o poză de atunci: eu, pe jumătate copil, pe jumătate adolescentă, tot în compleul cu buline, un pic cam şifonat, după măcelul cu metaliştii, Anton şi mama –doi părinţi încă tineri, învăluiţi în lumina galbenă, ca de amurg, din curtea şcolii, deşi era în toiul zilei, însă probabil că poza a ieşit dinadins îngălbenită, ca să ne trezească nostalgii după o vreme. Una peste alta, e o poză în care toţi trei suntem un pic în afara timpului, aşa cum au fost anii ’90, de fapt, care parcă-s de nicăieri şi nu se mai potrivesc niciunde. Uitându-mă acum mai bine la ea, îl zăresc şi pe Dan Roacherul, neclar, în planul doi, cocoţat pe gardul şcolii, zgâindu-se la festivitatea şi la bucuria noastră.”

(Adina Popescu -„Povestiri de pe Calea Moşilor”, editura „Casa de pariuri literare”, 2014)

Povestiri de pe Calea Moşilor

| Carte, Evenimente |