“Cât de des ne spunem povestea vieţii? Cât de des o adaptăm, o înfrumuseţăm, o scurtăm cu viclenie? Şi cu cât viaţa e mai lungă, cu atât sunt mai puţini cei care pot să ne conteste relatarea, să ne aducă aminte că viaţa noastră nu e viaţa noastră, ci doar povestea pe care am spus-o despre viaţa noastră. Le-am spus-o altora, dar – mai cu seamă – nouă înşine.”

Cartea lui Julian Barnes n-a făcut decât să actualizeze o frământare pe care o am, din când în când. Lucrurile pe care mi le amintesc, pe care le scriu uneori, s-au petrecut aşa în realitate? “Lucrurile pe care sfârşeşti prin a ţi le aminti nu sunt întotdeauna aceleaşi cu lucrurile la care ai asistat.” Poate dialogurile nu au avut niciodată loc. Dar ar fi putut avea. Personajele, atât de bine cunoscute de mine, într-un anumit context, ar fi putut spune exact acele lucruri. Poveştile, dacă aş uni momente şi locuri, s-ar fi putut întâmpla exact aşa. Le spun în forma asta şi, cu timpul, ajung să cred că aşa au fost. Nu-mi mai amintesc nici artificiile, nici inadvertenţele. Cum s-au petrecut, de fapt, ce a fost real? Nu mai ştiu.“Dacă nu mai pot fi sigur de întâmplările ca atare, cel puţin pot să redau corect impresiile pe care le-au lăsat.” De acord cu Barnes, asta pot face. De fapt, mereu pornesc de la o emoţie. Care rămâne, exact cum a fost, destul de puternică să învingă timpul. “Şi s-ar cuveni să fie evident pentru noi toţi că timpul nu funcţionează ca fixativ, ci mai degrabă ca solvent.” Aşa că unele lucruri alegem să nu ni le mai amintim niciodată.

Îi spuneam recent unui prieten care călătoreşte mult şi are un fel de „listă” cu momentele care i-au generat o anumită emoţie că îl invidiez pentru ideea lui. Aş fi vrut să încep mai demult să notez undeva, în cuvinte puţine, toate clipele care au mişcat ceva în mine. Care ar merita să fie rememorate, pentru a mă încărca de viaţă. El zicea că, de fapt, nici nu e nevoie să le scriem. Pe cele care au însemnat cu adevărat ceva, n-avem cum să le uităm. Dacă o facem, înseamnă că n-au fost destul de puternice sau că, în prezent, nu mai au forţa de atinge ceva din noi. Julian Barnes îşi începe cartea cu o înşiruire de momente, fără o ordine clară, fără date precise. Toate suficiente pentru a recompune, din emoţii, o viaţă de om.

„Sentimentul unui sfârşit” nu se referă la capătul vieţii propriu-zise, ci la sfârşitul capacităţii tale de a mai schimba ceva la ea, la tine.

“Când eşti tânăr vrei ca emoţiile tale să semene cu cele despre care citeşti în cărţi. Vrei să-ţi răstoarne viaţa, să creeze şi să definească o nouă realitate. Mai târziu, vrei să facă un lucru mai cumpătat, mai practic: vrei să-ţi susţină viaţa aşa cum este şi cum a devenit. Vrei să-ţi spună că lucrurile sunt în regulă. Şi e ceva de condamnat aici?”

(Julian Barnes -„Sentimentul unui sfârşit”, editura Nemira, 2012)

Sentimentul unui sfârşit