Profesorul Eduard Apetrei este una dintre personalitățile marcante pentru evoluția cardiologiei românești în ultima jumătate de secol – dacă ne gândim numai la faptul că este omul care a introdus în România ecocardiografia, metodă de explorare a afecţiunilor cardio-vasculare. Profesorul a acordat un interviu pentru A.M. Press, în care vorbește despre „secretul” longevității sale, care este în primul rând profesională, dar evocă și o serie de întâmplări de viață, de la momentul în care era dat afară de la o serbare școlară pe motiv că este „fiu de chiabur” și până la anii în care a ajuns să îl aibă în îngrijire, în calitate de medic, pe însuși Nicolae Ceaușescu. În interviul pentru A.M. Press, prof. dr. Apetrei face și considerații cu privire la statutul medicului și al medicinii în societatea de azi și atrage, pe de altă parte, atenția asupra câtorva dintre obișnuințele cotidiene care fac din omul contemporan un sol fertil pentru dezvoltarea bolilor cardio-vasculare. Profesorul doctor Eduar Apetrei este vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale, Fellow al Societății Europene de Cardiologie, membru corespondent al Societății Franceze de Cardiologie și al numeroase alte societăți internaționale din domeniu. Editează încă de la începutul anilor 1990 Revista Română de Cardiologie și are peste 280 de lucrări științifice publicate.

-Domnule profesor, ați trecut de vârsta de 75 de ani. O să încep cu o întrebare clasică pentru un interviu aniversar: cum este viața la această vârstă?

-Viața rămâne frumoasă și palpitantă, plină cu de toate. O percep și o trăiesc ca la 40-50 de ani.

-Continuați să fiți, din câte am aflat, un om deosebit de activ. Este activitatea continuă un secret al menținerii sănătății la o asemenea vârstă?

-Răspunsul nu e greu. Activitatea trebuie continuată. Mă refer aici la activitatea fizică și la activitatea cerebrală, sub diferite forme, funcție de preferințe, dorințe și, desigur, funcție de dimensiunea activității potrivite pentru fiecare dintre noi. Socotesc mișcarea ca un element ce trebuie să fie un lucru obișnuit în viața noastră.

-O spuneți ca doctor.

-Ca doctor, dar și ca nedoctor o spun. Nu trebuie să fii doctor ca să realizezi că atunci când faci mișcare te simți bine. Observ cu satisfacție de exemplu că aceia dintre colegii mei de liceu sau de facultate de exemplu, cu care mă întâlnesc anual, și care fac mișcare, au și o mobilitate intelectuală mai bună. De altfel, amândouă sunt la fel de importante. Menținerea creierului într-o stare în care continuă să-și facă mai departe conexiunile este tot la fel de importantă ca menținerea mușchiului în stare de funcțiune. Secretul este că energia trebuie consumată, dar consumată economic și eficient în același timp. Există o relație clară între mișcare, folosirea creierului și speranța de viață chiar. Dar nu vorbesc neapărat de speranța de viață, ci de bucuria de a trăi, de cum îți trăiești acești ani. E important să îți trăiești acești ani bucurându-te și nu chinuindu-te.

-Dumneavoastră ce fel de activități aveți?

-În primul rând faptul că îmi mențin contactul cu activitatea mea profesională. Iar în al doilea rând, continui și activitatea non-profesională: merg la concertele simfonice, mă întâlnesc cu prietenii, îmi place să călătoresc, îmi place să citesc. Și acesta e un lucru asupra căruia m-aș opri; mi-e tare greu acum că nu mai am unde să-mi pun cărțile. Știți, eu încă sunt pe stilul de a citi cărțile pe care le răsfoiesc cu degetul, deși nu resping nici modalitățile moderne de a citi, de pe tabletă. De altfel, am și eu o tabletă, dar o folosesc doar atunci când călătoresc. Repet, eu prefer de obicei cartea tipărită. Apar mereu titluri noi și bine alese, cumpăr colecții întregi, dar acum m-am limitat pentru că nu mai am spațiu.

-La capitolul activități fizice ce ați menționa?

-Din punctul meu de vedere, o spun mereu, cel mai important este mersul pe jos pentru că este simplu și nu costă nimic. De altfel, mersul pe jos este bun și pentru minte; mergând pe jos urmărești oameni, urmărești clădiri, spații, pomi, flori. După mersul jos, aș menționa înotul, apoi faptul că îmi place să merg pe bicicletă și o fac des. Schiul este de asemenea o activitate bună pentru iarnă și de abia aștept să vină zăpada…

-Aveți timp pentru toate acestea?

-La sfârșitul săptămânii, pentru înot sau pentru bicicletă sau schi. Iar pentru mers pe jos, zi de zi. Vă dau un exemplu: eu nu merg cu liftul. Urc șapte etaje să ajung unde am bolnavii internați, pe jos. Și, am mai spus-o și cu alte ocazii, îmi pare rău când ajung la ultimul etaj.

-Legat de mișcare și de forma fizică, v-aș întreba cât contează pentru pacient exemplul personal al medicului care-l consultă. E important? Sau se aplică zicala „Să faci ce zice popa, nu ce face popa”?

-Eu cred că felul în care arată medicul, dacă e într-o formă fizică bună sau nu, contează – la o primă impresie cel puțin – dar nu este determinant. Determinant pentru relația între medic și bolnav este felul în care medicul reușește să vorbească cu bolnavul și să transmită încredere. Dacă pacientul urmează sfaturile și recomandările medicului și vede că se simte bine, atunci încrederea crește și felul în care medicul arată cade pe planul al doilea. Dar nu spun că o prezență adecvată a medicului nu e necesară. Însă sunt rare cazurile în care această prezență nu există.

-Am văzut însă că spuneați undeva că medicii nu se mai bucură de același respect de odinioară.

-Așa este, percepția bolnavilor față de doctor este alta acum. Sunt și foarte multe lucruri care contribuie la diminuarea importanței medicilor. Aici sunt două motive. Primul este rolul societății în general, atacul asupra doctorilor care îi transformă în oameni mai puțin de respectat. Aceste atacuri sunt de cele mai multe ori exagerate și generalizante – un doctor a greșit și se judecă de parcă toți doctorii ar fi la fel. Iar al doilea motiv este că tehnologia a intrat atât de puternic în medicină, încât felul de a fi al doctorului contează mai puțin în mintea bolnavului, uneori și în cea a doctorului. Ce contează este rezultatul care izvorăște după un examen făcut cu o anumită mașină. Și atunci relația dintre doctor și pacient nu mai este aceeași care exista înainte.

-Apropos de progresul tehnologic al medicinei. Dvs ați terminat facultatea în urmă cu mai bine de jumătate de secol. Cât de mult a evoluat cardiologia, domeniul dvs, de atunci și până azi?

-E diferență foarte mare. Acum 50 de ani, cardiologia se făcea cu stetoscopul și cu aparatul de tensiune. Ca în orice domeniu al medicinii, tehnologia a influențat mult, de cele mai multe ori în bine, evoluția specialității. Aici ar fi totuși două aspecte. Primul este cel pozitiv, evident. Ajungi la un diagnostic mai rapid, ajungi la un diagnostic mai bun și ajung mai mulți doctori la un diagnostic bun. Adică nu trebuie să aștepți să te duci la doctorul X pentru că doar acela se pricepe. Partea negativă, dacă ar fi să existe și o parte negativă, este că se produce înstrăinarea de care vorbeam, crește distanța dintre bolnavul din fața ta și tine, ca doctor. Bolnavul simte lucrul acesta, iar pe doctor nu prea îl interesează. Cum judecăm? Din punctul meu de vedere, menținerea unei relații umane, calde, între bolnav și doctor este importantă.

-Dacă ar fi să privim în urmă, putem spune că sunteți un om care și-a dedicat viața meseriei. Regretați?

-Nu. Cea mai mare parte din viață mi-am petrecut-o în, cum se zice, meserie, deși pentru mine cuvântul „meserie” nu se potrivește, n-am spus niciodată „meseria mea este de doctor”. Poate că am echivalat întotdeauna ideea de „meserie” cu cea de program de lucru fix, pe care noi, doctorii, nu-l avem. Sigur, nu m-a obligat nimeni să optez pentru medicină și singur am luat decizia de a sta în spital atât cât a fost nevoie și să mă ocup de această specialitate, furând un pic din timpul pe care ar fi trebuit să îl aloc familiei.

-Aceasta este o problemă pentru majoritatea medicilor.

-Sigur că da. Vă dau un exemplu. Un mare profesor de chirurgie avea trei colaboratori, toți extraordinar de buni. Cel mai bun dintre ei, era alegerea lui, pe care o făcuse. Cel mai bun dintre ei se însoară. Cel mai bun dintre ei nu-și mai dedică timpul pe care-l dedica anterior pentru a-și menține locul unde ajunsese. Treptat, se observă că cel mai bun nu mai e cel mai bun și, chiar mai mult, nici măcar nu-l mai interesează să fie cel mai bun. Cunosc foarte bine acest caz și rețin din el că este necesar un echilibru între profesie și familie.

-Spuneți-ne două cuvinte despre familia dvs. Dvs ați realizat echilibrul despre care vorbeați?

-Soția mea a fost profesoară de spaniolă, am doi copii și sunt mulțumit de amândoi. Am și o nepoată de câteva luni. Sunt foarte mulțumit, iar dacă ar fi ca eu să decid subiectiv, spun că lucrurile au ieșit bine.

-Care este cea mai mare dezamăgire a dvs? Dar cea mai mare realizare?

-Nu am avut mari dezamăgiri, dar mici dezamăgiri au fost suficiente. Dezamăgirile sunt o parte personale: aș fi vrut să țin un curs mai bun, să am lucrări mai multe. Sunt și dezamăgiri legate de cei din jur, despre care nu aș vorbi decât la modul general. Oamenii sunt ambițioși, dar și vanitoși. Eu accept ambiția, mi se pare firească. Nu-mi place însă vanitatea exagerată pentru că asta crează disconfort și schimbă raportul între oameni. Această vanitate se observă foarte mult la vârful piramidei; poate că vrea fiecare să aibă propria piramidă, nu știu. Cât despre cea mai mare realizare, aș menționa familia mea și apoi faptul că am putut dezvolta ecocardiografia în România.

-Aș vrea să atingem puțin sfera personală. Vorbiți-ne puțin despre copilul care ați fost. Era în perioada celui de-al doilea război mondial. Ce vă amintiți de atunci?

-Îmi amintesc multe. Mai întâi războiul, îmi amintesc trecerea nemților către ruși și apoi trecerea rușilor către nemți. Au stat la noi în curte și unii și alții, părinții mei erau oameni înstăriți, aveam o curte mare și acolo erau încartiruiți. Țin minte că nemții se purtau frumos, ne dădeau ciocolată, pe când rușii… Apoi îmi amintesc cum, după război, am fost scos afară de la o serbare la școală – eu, ca fiu de chiabur, și doamna preoteasă. O învățătoare devotată partidului a spus așa: „Sunt în sală dușmani de clasă, să iasă afară”. Eu, un copil, eram dușman de clasă! Țin minte că atunci când am ieșit, a apărut tata care venea să mă ia de la serbare. A vrut să meargă acolo, dar l-am oprit eu. De asemenea, îmi mai amintesc un lucru, cum dormeam noptea cu părinții mei prin porumb pentru a nu fi arestat tata pentru că nu vroia să se înscrie în „colectiv”. Până la urmă, s-a înscris și am asistat cum au fost scoase vitele, căruța și altele din curte pentru că erau obținute prin „exploatarea omului de către om”.

-Originea „nesănătoasă” v-a creat probleme și mai târziu…

-La facultate, da. Am fost scos în primul an pentru că eram fiu de chiabur. Deci am fost admis, apoi când s-a văzut că eram fiu de chiabur, am fost scos. Dar am avut șansa ca din momentul în care m-au scos pe mine, să nu treacă mai mult de două luni până când s-a schimbat legea chiaburilor. Legea chiaburilor spunea că de la șapte hectare în sus ești considerat chiabur, iar modificarea a stabilit că nu mai ești chiabur decât de la zece hectare în sus. Și cum tata avea între șapte și zece, eu brusc n-am mai fost „dușmanul poporului”.

-Medicina este domeniul pe care vă gândeați în copilărie că-l veți îmbrățișa? Când a apărut „chemarea” spre acest domeniu?

-Nu am avut nicio chemare. Nu m-am gândit nici măcar în liceu că voi face medicina. Mie îmi plăcea matematica și voiam să fac o facultate tehnică. Profesorul de matematică, Pâslaru de care îmi amintesc cu mare placere, un adevărat dascăl, mă încuraja chiar. Apoi țin minte că înainte de examenul de admitere, se făcea, vara, pregătire la liceu pentru materiile de la examen Profesorul Pâslaru întâlnindu-mă pe sala mi-a spus „Apetrei, du-te și ia creta să rezolvăm problemele”. Rușinat i-am spus „Domnule profesor, nu mă duc pentru că eu voi merge la medicină”. Dar decizia n-o luasem eu, ci părinții mei, ținând seama de conjuctură și de faptul că tata era oficiant sanitar, cum se numea atunci. A început să-mi placă medicina cu adevărat prin anul 3- 4, când am ajuns să vedem bolnavi și să realizez că suferința este mare, iar eu pot să ajut. Îmi plăcea că pot să fac bine, pot să ajut lumea. Și asta cred că s-a întâmplat treptat. Și mai e un lucru, de ce să n-o spun? Te duceai la o anumită sindrofie studențească – se organizau în fiecare sâmbătă – unde observai că studenții de la medicină se bucurau de mai mult succes. A contribuit și asta. Nu mai spun când mă duceam acasă, în vacanță, vă dați seama cum eram privit. Toate au contribuit câte puțin la a ma face sa iau in serios medicina.

-Deci nu credeți că ați fost „destinat” să fiți doctor.

-Nu. Sunt unii care spun asta. Să știți că am foarte mari dubii în legătură cu așa ceva. Da, poți spune că ai fost destinat să fii pianist pentru că ai talent, când ai pus mâna pe pian, ai descifrat mai rapid notele, ai fost destinat să fii poet pentru că-ți vin ușor cuvintele. Doctorul? Trebuie să muncească pe rupte ca să-și creeze un anumit nivel de cunoștințe. Talent? În medicină, talentul vine numai muncind. Aa, dacă ai două mâini stângi, nu poți să fii chirurg. Dar poți să fii doctor. Păi pe mine m-au respins la vizita medicală pentru că nu indeplineam baremul fizic – ce aberație ! – de înălțime și greutate. Noi am intrat la facultate după clasa a zecea, pentru că s-a luat decizia politică să se ajungă cât mai repede la facultate, s-au suprimat ultimele două clase de liceu pentru a scoate specialiști cât mai repede pentru construirea socialismului. Și când am ajuns la comisie, am fost respins. Noroc că era tata cu mine și a intervenit întrebându-i „cum trebuie să arate fizic un student la medicină?”. Nu au avut ce să spună și m-au acceptat. Țin minte că în anul I m-am dezvoltat foarte mult. Deci revenind, n-ai nevoie de un talent special pentru a fi doctor Dezvoltarea ulterioară este importantă: cât poți învăța, cât te poți sacrifica, ce mentori ai, dacă îți place specialitatea aleasă.

-Ați făcut stagiatura la Onești, în Bacău, județul natal. Vă amintiți de primii pacienți? Ce fel de cazuri aveați?

-Cum să nu-mi amintesc? Îmi amintesc foarte bine. De reținut că perioada de stagiu de 3 ani era obligatorie. Am ajuns la Onești, am fost repartizat la un cabinet medical de la Combinatul de cauciuc. Combinatul de cauciuc era în construcție, iar cabinetul medical era într-o baracă. Am ajuns acolo, am dat „Bună ziua” și asistenta mi-a spus: „Bună ziua, dar să știți că dom doctor n-a venit”. I-am zis că eu sunt „dom doctor”. S-a uitat la mine, m-a măsurat și mi-a zis „Nu cred. O să dau telefon doctorului Nicolau”, care era director. Până la urmă n-a mai dat telefon, s-a convins că sunt doctorul. Am intrat în cabinet, un cabinet auster. Și primul bolnav pe care l-am avut avea apendicită. L-am examinat și am spus asistentei să ia legătura cu spitalul pentru că trebuie operat și trebuie operat chiar în acea zi. „Ce deștepți sunteți voi ăștia care abia ați venit!”, mi-a replicat. În fine, a făcut ce trebuia, a fost operat bolnavul, care a venit după câteva zile să-mi mulțumească. Asistenta medicală, când a văzut asta, s-a înmuiat. A venit la mine și și-a cerut scuze, că nu avea încredere pentru că eram prea tânăr… Apoi s-a mai îmblânzit și eu am apreciat-o pentru că era foarte bună ca asistentă medicală. Dar, în general, stagiatura la Onești pentru mine a fost ca o a doua facultate.

-De ce spuneți acest lucru?

-Acolo erau trei doctori foarte bine formați și care nu lucrau în București doar pentru că aveau „dosare” nu prea bune să le spunem așa. Era un chirurg foarte bun, doctorul Lazăr, un internist foarte bun, doctorul Lăzărescu și încă un internist, doctorul Nicolau. Eram trei stagiari și acești doctori ne pregăteau pentru examenul de rezidențiat; ne dădeau teze, ne controlau, ne dădeau și premii… Premiul era – vii diseară la noi, mâncăm ceva și jucăm și o canastă. Un premiu mare pentru noi!

-Am văzut în CV-ul dvs că în anul 1965 ați venit la București. În ce împrejurări ați ajuns în Capitală?

-Într-o zi, unul din doctorii care lucrau la Onești, Angelescu se numea, care făcuse un curs de cardiologie la București, ne anunță că vine la Onești profesorul CC Iliescu, șeful clinicii de cardiologie și directorul ASCAR-ului. M-a invitat și pe mine la masă și când l-am văzut, am spus: asta este profesia mea! M-a impresionat enorm doctorul Iliescu! Am venit la rezidențiat la ASCAR și așa am început pregătirea cu acest profesor. Apoi s-a scos un post la concurs în învățământul universitar, m-am înscris și l-am câștigat, din șase candidați… După care, am început să muncesc.

-Tot în CV am văzut că în 1972 ați avut posibilitatea să călătoriți pentru o serie de stagii de pregătire în Franța, în Finlanda, în Belgia. V-ați gândit să rămâneți în Occident?

-Înainte de a primi viza să plec, a fost înfiorător: am fost studiat, am fost prelucrat, urmărit. Și m-a întrebat unul foarte serios, un securist: „Domnule, te întorci?”. I-am spus așa: „În discuția cu dvs, eu n-am decât un răspuns: sigur că mă întorc. Ce o să spun, că nu mă întorc? Deci răspunsul îl cunoașteți, de ce îmi puneți această întrebare?”. „Vreau să intru în sufletul dumitale, să știu eu adevărul”. I-am spus că e foarte greu să intre în sufletul meu, dar și că sub nici o formă nu rămân în străinătate. Și mai e un lucru. Un prieten de-al meu care era plecat în Elveția, a venit după mine la Paris să mă determine să rămân. Și i-am relatat povestirea cu securistul.

-Aveați familia aici sau de ce nu ați rămas?

-Pentru mine era foarte simplu să rămân. Dar erau două lucruri care mă făceau să mă întorc: aveam părinții – dar care erau în Moldova, nu cu mine la București – și știam că trebuie să am grijă de ei la bătrânețe și, elementul principal, faptul că m-am realizat aici și voiam să fac medicină aici. Nu regret, dacă judec după reperele de atunci. Sigur, văzând cum evoluează lucrurile la noi în țară în ultimii 10-15 ani, cu această degringoladă a non-valorilor, acum îi înțeleg foarte bine pe cei care pleacă.

-Azi exodul medicilor este foarte mare.

-Este, dar uitați-vă, sunt unii foarte buni care pleacă și sunt unii foarte buni care rămân. Pe cei care pleacă o să-i condamn? Fiecare are deciziile proprii, nu sunt supărat pe niciunii, dar nu înseamnă că nu-l apreciez mai mult pe cel care rămâne…

Citește interviul integral pe A.M. Press

Prof. Dr. Eduard Apetrei: Doctorul trebuie să muncească pe rupte, în medicină talentul vine numai muncind

| Oameni |