Pisica stătea întinsă la soare pe marginea prispei. Parcă se simțea așa, într-un fel ce nu-i dădea pace. Își închise ochii și se lăsă pe spate, sperând să găsească aceeași mulțumire pe care i-o dădea aproape zilnic soarele. Era bine, numai că în loc să îi stingă focul, i-l ațâța și mai mult. Cum broscoiul trecea pe uliță, îl strigă.

-Te grăbești? îl întrebă pe broscoi când ajunse lângă ea.

-Niciodată, zise broscoiul, când am o doamnă în față, am o lume întreagă. Sunt sclavul tău. Cu ce te pot ajuta?

-Mă cam mănâncă.

-Te scarpin.

-Acum nu pot, e stăpâna cu ochii pe mine. În două ore?

-În două ore. Unde?

-În șopron, zise pisica. Cumva îl cunoști pe măgar?

-Îl știu, da.

-Și cumva măgarul îl cunoaște pe taur?

-Au făcut generala împreună. Nu sunt prieteni buni, da-l cunoaște, da.

-Adu-i și pe ei, îi zise pisica, punându-și bărbia pe coadă. Simt că mă mănâncă rău de tot. Sau (își ridică puțin capul) oi fi ca flămândul ce-și imaginează că poate să mănânce un porc întreg?

siesta pisicii

| Pretexte literare, Proză |